Gheronda Iosif Vatopedinul - un surâs din veșnicie - Arhimandritul Efrem Vatopedinul

„Pregustări”…
Blândețea, bunătatea, pacea lină și mai presus de minte a Duhului Sfânt ce sălășluia în inima lui Gheronda Iosif erau o necurmată învățătură duhovnicească pentru cei tineri. Această pace era atât de adânc înrădăcinată înlăuntrul său și adăpa întreaga sa lume lăuntrică, încât și în momentele cele mai grele – omenește vorbind – de clevetiri și prigoniri, ea nu slăbea, ci îl întărea lăuntric. Mulți îi vedeau chipul strălucind, mai ales după ce primea Sfânta Împărtășanie, de care se apropia întotdeauna cu zdrobire de inimă și cu nenumărate lacrimi. Această slavă dumnezeiască pe care o purta înlăuntrul său strălucea adesea și în afară, când rostea cuvinte de învățătură în cercuri mai largi sau mai restrânse de oameni.

Purtarea sa cu totul nobilă, nefățarnică, plină de lepădare de sine și de dragoste stârnea de la sine uimire și respect în cei care trăiau lângă el și îi vedeau petrecerea de fiecare zi – desigur, fără ca el să dorească să trezească acest respect. Dimpotrivă, dumnezeiescul har ce sălășluia pururea înlăuntrul lui îi dădea simțământul duhovnicesc că era ”cel mai netrebnic dintre toți oamenii”.